Pentru părinții copiilor cu dizabilități, probleme de comportament sau de adaptare, terapia ocupațională este doar una dintre formele de terapie pe care copilul lor le poate urma mult timp.  Acest lucru are loc prin abordarea, într-un mod terapeutic, a activităților cotidiene.

Terapia ocupațională este centrată pe nevoile particulare ale fiecărui individ. Prin urmare, in domeniul pediatriei, terapia ocupațională le oferă copiilor metode variate, activități plăcute, distractive, pentru a-și îmbogăți deprinderile cognitive, fizice și motorii și pentru a spori încrederea în sine.

Nu la fel se întâmplă și în cazul copiilor neuro-diverși. Pentru acești copii terapia ocupațională înseamnă o șansă în plus la o viață independentă. O mai bună calitate a vieții și uneori o posibilitate de adaptare la lumea înconjurătoare.

Tulburarea din spectrul autismului, Sindromul Down, Sindromul X Fragil, hiperkinetismul, ADHD, tulburarea de procesare senzorială sunt doar câteva din diagnosticele care pot să aducă și o serie de tulburări în dezvoltarea copilului.

În acest context, terapia ocupațională are rolul de a compensa  (în stadiul inițial) și de a dezvolta (pe termen lung) ceea ce nu funcționează la capacitatea maximă a individului. 

Terapeutul poate lucra atât la dezvoltarea coordonării motrice fine, cât și la cea a coordonării dintre mână și ochi. Poate face asta prin implicarea în jocurile de aruncat la țintă fixă, jocul cu mingea, scrisul.

Ariile principale de dezvoltare pe care terapia ocupațională le adresează sunt:

• Zona senzorial – motrică: se referă la postura, la planificarea motorie și la maturitatea reflexelor. Anumite dizabilități îi fac pe copii să nu se miște așa cum și-ar dori. Ca urmare a acestui lucru, ei vor avea dificultăți în a-și planifica și a răspunde adecvat la informațiile pe care le primesc din afară.

Terapia ocupațională va lucra prin tehnici specifice pentru a îmbunățăți capacitatea de mișcare a individului. Odată cu această îmbunătățire va fi posibilă o mai bună planificare și secvențiere. 

• Zona senzorială: cuprinde acele dificultăți pe care copilul le întâmpină în a procesa informațiile primite din lumea înconjurătoare prin simțurile sale: văz, auz, tactil, miros, gust, simțul echilibrului, simțul perceperii mișcării și capacitatea de a-și conștientiza propiul corp.

Terapia ocupațională adresează în acest caz atât dificultățile care apar în caz de sub-reactivitate (copilul procesează mai puțin sau mai încet decât un copil neurotipic aceste informații) cât și de suprareactivitate (copilul procesează fie toate aceste informații, fie o parte din ele, mult mai intens sau mai repede decât un copil neurotipic).

• Zona percepției motrice: cuprinde partea de coordonare mână-ochi, ajustarea posturii, controlul ocular, etc. Copilul poate avea dificultăți în a înțelege datele senzoriale pe care le primește. De exemplu, auzul unui copil poate funcționa normal, dar este posibil ca el să nu poată distinge sunetele din prim plan de sunetele din fundal.

• Zona cognitivă: cuprinde diferitele comportamente, activitățile zilnice și învățarea academică. Pentru a înregistra progrese în această zonă, toate celelalte arii menționate anterior trebuie să se afle în echilibru. Practic, terapia ocupațională le privește ca pe o piramidă la baza căreia se află zona senzorială iar la vârf zona cognitivă. Pe scurt, dacă un copil va avea probleme de integrare a informațiilor pe care le percepe prin intermediul unuia din simțuri, atunci îi va fi mai greu să înregistreze progrese/achiziții în aria senzorial – motrică, în cea a percepției și ca urmare și în cea cognitivă.  În mod concret, terapia ocupațională pune accentul pe lucruri precum: motricitatea fină, motricitatea grosieră – partea implicată în menținerea echilibrului, atenție și putere de concentrare, reglare emoțională, integrare socială, îngrijire personală, controlul propriului comportament, probleme de alimentație etc.